Limba Ebraica Wikipedia

Ebraica este o limbă semitică - parte din familia de limbi afro-asiatice (hamito-semitice) - vorbită de peste şapte milioane de oameni în Israel şi folosită ca limbă rituală şi de studii religioase în comunităţile evreieşti din lume. În Israel este una din cele două limbi de stat: ebraica, majoritară şi araba, minoritară. Limba ebraică este considerată „limba sfântă”, atât a religiei iudaice, cât şi a creştinismului, ca limbă a Vechiului Testament.

Cuprins [ascunde]

1 Originile limbii ebraice

1.1 Etapele dezvoltării limbii ebraice

1.2 Ebraica textelor din Mişna şi Talmud

1.3 Ebraica medievală

1.4 Folosirea limbii ebraice în liturgie

1.5 Ebraica modernă

2 Sistemul de scriere şi vocalizare

3 Sistemul de notare a vocalelor

4 Referinţe

5 Bibliografie

6 Legături externe

[modifică]Originile limbii ebraice

Un fragment din Tanah (Biblie), care conţine Cele Zece Porunci

Ebraica este o limbă semitică şi aparţine unui grup mai larg, cel semitic, al familiei limbilor afro-asiatice (hamito-semitice). Etapele limbii ebraice vechi repetă dezvoltarea limbii scrise şi coincide cu apariţia textelor clasice.

[modifică]Etapele dezvoltării limbii ebraice

La origine a fost probabil un dialect canaanit, înrudit cu limba feniciana şi aflat în uzul triburilor israelite antice. In Biblie apare sub numele de "limba din Canaan" sau din Iudeea (yehudit = iudee )

Perioada biblică. Surse: Biblia (Vechiul Testament) sau Tanahul.

Perioada post-biblică. Surse: Mişna şi Manuscrisele de la Qumran.

Perioada Talmudului şi a Masoreţilor. Surse: Midraş, Piutim, Talmud.

Perioada medievală. Surse: Comentariile biblice şi Talmudice (Raşi, Maimonide, Nahmanid); poeţi hispanici (Iehuda Ha-Levi, Ibn-Ezra); Kabbala.

Perioada secolelor XVIII-XIX Surse: Reviste, ziare, romane, manuale şcolare la toate disciplinele.

Perioada renaşterii limbii ebraice (secolul al XX-lea). Limba, care timp de 18 secole a fost socotită una moartă devine în secolul al XX-lea limbă de stat a Palestinei sub mandat britanic (alături de arabă şi engleză ), iar apoi limbă oficială a Israelului. Aceasta a devenit posibil datorită eforturilor unui şir de cărturari entuziaşti, între care s-a evidenţiat figura lui Eliezer Ben-Yehuda. Renaşterea limbii ebraice s-a înscris în mod armonic în mişcarea şi ideologia sionistă. Importante în acest respect sînt cuvintele lui Haim Weizmann, viitorul preşedinte al Israelului: „Noi nu am venit în Eretz-Israel să copiem viaţa Varşoviei, Pinskului sau Londrei. Esenţa sionismului este de a transforma valorile pe care evreii le-au acumulat sub influenţa altor culturi". În anul 1905 la Yafo se deschide primul gimnaziu ebraic, „Herzliya”, cu predarea numai în limba ebraică. Succesul renaşterii limbii a fost condiţionat de o politică de promovare activă si intransigentă a limbii ebraice în instituţiile evreieşti şi în organizaţiile de stat din Statul Israel.

Se disting următoarele etape ale limbii ebraice clasice:

ebraica biblică arhaică sec X-VI înainte de Cristos),

ebraica clasică (secolul al VI-lea înainte de Cristos),

ebraica biblică tîrzie (secolele VI-IV înainte de Cristos),

ebraica manuscriselor din Qumran(secolul III înante de Cristos - secolul I era noastră)

ebraica textelor mişnaice( sec. I-V era noastră).

Uneori toate perioadele limbii ebraice antice sînt divizate în două perioade: perioda ebraicii biblice şi perioada ebraicii mişnaice. In timpul Imperiului Bizantin timpuriu (secolul al IV era noastră) ebraica vorbită dispare mai ales după apariţia textului Mişna şi după războiul lui Bar Kochba din 135 e. n.

[modifică]Ebraica textelor din Mişna şi Talmud

Denotarea ebraicii mişnaice este introdusă pentru a distinge dialectul Talmudului de cel al Tanahului (Vechiului Testament). Dialectele textelor talmudice se împart în două grupuri: ebraica mişnaică (sau tannaită), care era o limbă vorbită, şi ebraica amoraică, care era o limbă literară, preponderent scrisă.

Cel mai vechi text talmudic a fost Mişna משנה, care a fost scris aproximativ în anul 200 e. n. în aşa numita ebraică mişnaică. Acelaşi dialect al ebraicei a fost observat şi în manuscrisele de la Marea Moartă. Ebraica mişnaică este considerat un dialect al limbii ebraice clasice şi a funcţionat ca limbă de comunicaţie în Israel.

O formă de tranziţie a limbii ebraice poate fi întâlnită în textele care au fost scrise drept comentariu la Mişna în următoarele secole: Midrashim (Sifra, Sifre, Mechilta) şi culegerea de comentarii suplimentare la Mişna cunoscută ca Tosefta תוספתא.Peste un secol după scrierea textului Mişna, ebraica mişnaică a încetat de a fi folosită ca limbă curentă vorbită. Totuşi ebraica a supravieţuit ca limbă literară şi liturgică in forma "amoraică", care poate fi găsită în Ghemara (comentarii suplimentare la Mişna şi Baraitot), alături de textul dominant scris in arameică .

[modifică]Ebraica medievală

După încheierea Talmudului (scris timp de câteva generaţii) a apărut o varietate de dialecte medievale ebraice. Cel mai răspîndit dintre ele a fost ebraica tiberiană sau masoretică, un dialect din Galilea, care a devenit standardizat în vocalizarea textelor scrise. Ebraica tiberiană reprezintă lucrarea de vocalizare a textelor biblice, pentru a păstra exact pronunţia corectă a cuvintelor. Cărturarii care au promovat-o, „masoreţii”, au adăugat semnele diacritice (nekudot) pentru a folosi textele în cântările liturgice. Unicul text masoretic păstrat este Codexul Aleppo, scris în secolul al X-lea e. n.

În Secolul de Aur al culturii evreieşti din Peninsula Iberică s-au scris cele mai însemnate lucrări la capitolul gramatică şi lexicologie al ebraicii biblice. Necesitatea de a exprima concepte abstracte împrumutate din filosofia clasică greacă sau arabă a impus învăţaţilor medievali să împrumute termeni şi structuri gramaticale din aceste limbi sau să creeze cuvinte noi cu ajutorul rădăcinilor ebraice existente.

O altă personalitate care a cizelat ebraica medievală a fost Maimonide, care a folosit (pe lângă scrierile sale în limba arabă) o ebraică bazată pe tradiţia mişnaică. Literatura rabinică ulterioară este scrisă într-un amestec dintre stilul lui Maimonide şi ebraica arameică a Talmudului.

În Evul Mediu ebraica a fost folosită ca limbă de comunicare între evrei din diferite ţări, în special în domeniul comerţului.

[modifică]Folosirea limbii ebraice în liturgie

Limba ebraică a fost, împreună cu arameica, o limbă a rugăciunilor şi a studiilor religioase iudaice. Istoric, datorită diasporei, împrăştierii poporului evreu, legătura dintre diferitele comunităţi păstrându-se aproape exclusiv, în scris, au apărut deosebiri de pronunţare:

Ebraica aşkenazilor a apărut în Europa centrală şi de est şi este folosită în unele sinagogi din Israel şi din diaspora. Ea are unele particularităţi comune cu ebraica folosită de evreii din Yemen.

Ebraica sefarzilor a fost şi este vorbită de evreii originari din Spania şi Portugalia. Pronunţia acestui grai a stat la baza fonologiei ebraice contemporane.

Ebraica orientală (mizrahică) este un grup de graiuri apropiate de cel sefard, folosite de evrei în ţările islamice. Posibil că au fost influenţate de limba arameică şi de dialectele limbii arabe. Unii lingvişti susţin că acest grai, mai gutural, ar fi mai apropiat de modul iniţial de pronunţare al ebraicii biblice.

Pronunţia askenază este mai frecventă în rândurile credincioşilor aşkenazi ortodocşi. Pronunţia sefardă este uzitată astăzi în Israel în ambele rituri : aşkenaz şi sefard. Unii evrei in Israel şi în diaspora pot stăpâni liturgia în ambele graiuri (pronunţări) .

[modifică]Ebraica modernă

În epoca modernă, începînd cu secolul al XIX-lea limba ebraică este supranumită „ebraica contemporană”, „ebraica israeliană”, „noua ebraică” („ivrit hadashá”). Ebraica contemporană a păstrat multe caracteristici ale graiului sefardic, dar s-a îmbogăţit considerabil cu neologisme numeroase (mai ales din domeniul tehnicii, ştiinţei şi administraţiei) şi cu împrumuturi de cuvinte şi expresii din limbile europene (mai ales din engleză, rusă, germană, idiş) şi din cea arabă. Şi din limba română au pâtruns câteva cuvinte, de notat în special «hora», intrată în ebraica modernă de la finele secolului al XIX-lea, împreună cu dansul respectiv, adoptat ca principal dans popular israelian. Limba şi argoul israeliene folosesc şi ele astăzi un număr de cuvinte împrumutate din limbile diasporei - ca idiş, ladino, rusă, polonă, arabă, inclusiv saluturi (ahlan), cuvinte apreciative ca "sababa" sau "ahla" (excelent), cât şi înjurături.

Forma şi uzul literar al limbii ebraice contemporane începe cu Haskala (Iluminismul evreiesc) din mijlocul sec. al XIX-lea. În acea perioadă apar o serie de publicaţii periodice în limba ebraică («Hamagid» - în Prusia, «Haioeţ» - în România ş.a.). Între poeţii care au scris în ebraica modernă s-au distins la începutul secolului al XX-lea Haim Nahman Bialik şi Şaul Tchernichovsky.

Renaşterea limbii ebraice ca „limbă vie”, folosită unanim şi cotidian, a fost iniţiată de Eliezer Ben-Yehuda (1858-1922 (אליעזר בן–יהודה). El s-a alăturat mişcării sioniste de renaştere naţională şi în 1881 a emigrat în Palestina,pe atunci parte a Imperiului Otoman. Motivat de idealurile de schimbare a modului de viaţă din diaspora evreiască europeană (ştetl), Ben-Yehuda începe să caute căi pentru a transforma o limbă liturgică şi livrescă într- una vorbită. Efortul principal a fost de a deschide instituţii de învăţământ care să folosească numai ebraica ca limbă de predare. Pentru a realiza acest proiect Ben-Yehuda a scris o serie de manuale şcolare. Numai după cea de-a doua Alia (val de reîntoarcere a evreilor în Israel) se poate constata o mişcare organizată de modernizare a limbii. În 1922 Mandatul Britanic asupra Palestinei a recunoscut ebraica ca una din cele trei limbi oficiale,ceea ce a contribuit la difuzarea si consolidarea locului acesteia în toate sferele învăţământului, ştiinţei, economiei şi politicii.

Biblia ebraică (תנ"ך Tanahul) este scrisă în limba clasică ebraică din perioada exilului babilonian în secolul al VI-lea înainte de Hristos. De aceea evreii au numit ebraica în decursul veacurilor „limbă sacră (sfântă)” Leshôn Ha-Kôdesh (לשון הקודש).

După căderea Ierusalimului în anul 70 şi începutul diasporei evreieşti, ebraica a devenit o limbă literară, folosită în rugăciune şi studiul Bibliei. A fost reînviată în secolul al XIX lea şi al XX - lea, pentru a înlocui dialectele iudeo-arabe, iudeo-arameice, iudeo-buhare, limba ladino şi limba idiş ca limbă naţională a evreilor. Ebraica a putut deveni astfel şi limba oficială a statului evreiesc modern Israel.

[modifică]Sistemul de scriere şi vocalizare

Limba ebraică contemporană foloseşte alfabetul ebraic (pătrat). Alfabetul pătrat de asemenea este folosit în aramaică şi idiş. Acest alfabet a fost împrumutat din arameică în sec. al VI-lea înainte de Cristos. În alfabetul ebraic fiecare semn denotă un anumit sunet. În total alfabetul conţine 22 de semne, toate fiind consonante. În ebraică nu există semne alfabetice care ar fi vocale, dar unele litere (alef, ain, iud şi vav) şi-au pierdut calitatea de consoane şi sunt folosite ca vocale. Scrierea literelor se face una după alta, fără legătură, de la dreapta spre stânga. Acest mod de scris se datoreşte faptului că primele scieri s-au făcut pe dale de piatră, cu dalta şi ciocanul, dalta în mâna stângă şi ciocanul în cea dreaptă. Scrierea ebraică nu cunoaşte litere majuscule şi minuscule. Există două seturi de litere: unul pentru tipar, şi unul pentru scrierea de mână.

Tabelul de mai jos se citeşte de la dreapta la stânga şi de sus în jos, aşa cum este direcţia de scris în limba ebraică